Articole

Instrumentalizarea autonomiei Èšinutului Secuiesc prin locuri ale memoriei locale in Romania postdecembrista

         Colapsul Uniunii Sovietice a determinat atat reinvierea cat si reconfigurarea nationalismelor interbelice in Europa centrala si de est. Conform lui Rogers Brubaker, conflictele inter-statale din zona cauzate de nationalism implica trei actori: statele nationalizatoare, minoritatile etnice si statele patroane ale acestora. Regenerand proiecte nationaliste mai vechi, din interbelic, fiecare din aceste trei entitati urmareste sa conecteze in mod exclusiv un singur popor cu teritoriul corespunzator, in ciuda relatiilor conflictuale rezultante. in ceea ce priveste Èšinutul Secuiesc, traditionale locuri ale memoriei din interbelic redevin populare in Romania postcomunista, beneficiind de ajutorul Guvernului maghiar. incadrate de naratiuni ale memoriei recuperate dinainte de cenzura comunista, aceste lieux de mémoire starnesc tensiuni aproape saptamanal pe plan local, national si international. Teza articolului este ca pretentiile prezente pentru autonomia Èšinutului Secuiesc se sprijina pe locuri si naratiuni ale memoriei locale caracteristice perioadei interbelice, revigorate dupa 1989, determinand tensini care se inscriu in nexusul triadic al lui Brubaker.

         Tentativele de a conecta pe secui cu Èšinutul Secuiesc in ultimele doua secole au inclus mitologizarea naturii, nationalizarea spatiului public si cultul funerar al unor figuri de seama secuiesti. Ca parte a acesteia din urma, recenta incercare de reinhumare a lui József NyirÅ‘, un scriitor si politician secuidin interbelic, iese in evidenta exemplificand natura etnicitatii in spatiul est central european, puternic politizata. Notabil, aceasta ilustreaza nexusul triadic al lui Brubaker, ceremonia concentrand intr-o maniera conflictuala (1) pozitia nationalizatoare a Romaniei, (2) nationalismul transfrontalier al Ungariei si (3) nationalismul minoritar secuiesc (prins intre primele doua).

         Recent condamnat de Guvernul roman drept un fascist anti-Roman, NyirÅ‘ este totusi foarte popular printre secui, in mod ironic mai multe scoli si strazi din secuime purtand numele acestuia. Pornind de la aceste doua vederi conflictuale, reingroparea romancierului a dus in final la un scandal diplomatic implicand Romania, Ungaria si, datorita vederilor antisemite ale lui NyirÅ‘, Israel. Mai mult, incidentul a fost larg popularizat in zeci de articole de presa, mai ales in Romania si Ungaria (dar nu numai), unde printre cele mai importante ziare precum respectiv Adevarul, Gandul sau Cotidianul si Népszabadság, Index sau Heti Világgazdaság au documentat evolutia tensiunilor. Au rezultat numeroase dezbateri atat in Romania, cat si pe plan international. De exemplu, seful UDMR, secuiul Kelemen Húnor, cerandu-i-se o opinie, a declarat ca ceremonia a fost un simplu „eveniment electoral” al Partidului Civic Maghiar al lui Szász JenÅ‘, cita Adevarul.

          Dar dincolo de gama de explicatii cu referire la originile acestor tensiuni, mergand de la convingerile politice ale lui NyirÅ‘ la criza politica ce tocmai se desfasura in Romania, frictiunile determinate de tentativa de reinhumare face trimtere la naratiuni despre identitatea secuiasca. Reveleaza parti ale procesului in desfasurare al imaginarii Èšinutului Secuiesc drept un teritoriu exclusiv secuiesc, in acest caz prin inradacinarea unui stramos secui in patria sa. in caz ca ar fi avut loc, ingroparea ar fi intarit sentimentul secuiesc de apartenenta la un teritoriu imaginat ca fiind „al lor”. Mergand pe opinia lui Katherine Verdery cu privire la cazurile similare ale ramasitelor altor stramosi, si cenusa lui NyirÅ‘ concentra dimensiuni sacre si mitice care facilitau intarirea legaturii in acest caz dintre comunitatea secuiasca si teritoriul „acesteia”. Astfel, refuta pretentii romanesti asupra pamantului „lor”, statului nationalizator, vazut drept amenintator, lipsindu-i aceste instrumente sacre de legitimare de care beneficiau localnicii.

        in acelasi timp, batalia diplomatica dintre Ungaria si Romania a revelat dimensiunea belicoasa a nationalismului maghiar transfrontalier lovindu-se de statul roman nationalizator in ceea ce priveste zona secuiasca – aceasta insasi caracterizata de identitati contestate. Este un exemplu al rivalitatii dintre doua state natioale – unul pretinzand ca reprezinta natiunea maghiara transnationala si celalalt o singura, exclusiva natiune romaneasca – luptandu-se pentru aproprierea unui teritoriu privit de fiecare drept „al sau”. Interesant, din teritoriul secuiesc, la randul sau, emana un discurs respingand ambele incercari de apropriere, venind atat din partea Budapestei cat si a Bucurestiului, in acelasi timp manipuland pe prima impotriva celei de-a doua. Ungaria a fost vazuta de elitele secuiesti inca din 1918 mai degraba ca o unealta in instrumentalizarea autonomiei locale inauntrul Romaniei decat ceea ce Brubaker numeste (si ceea ce Ungaria asipra sa reprezinte) veritabila sa patrie nationala externa.

        Vechiul statut autonom al Èšinutului Secuiesc, originand inca din timpul privilegiilor medievale ale granicerilor din regiune si ale urmasilor acestora, a fost incadrat din punct de vedere intelectual in emergentul nationalism de secol XIX. Tot mai mult, provincia a fost privita din centrul ei national, Budapesta, ca o zona de frontiera distincta in Ungaria, definita tot mai evident in termeni etnoculturali. Catre cumpana secolului, antropologi, etnologi, artisti si scriitori maghiari au imaginat aceasta regiune de frontiera muntoasa si izolata in spiritul tot mai popularei ideologii romantice primitiviste drept un tinut pur si mitic. Cu alte cuvinte, au imaginat un „spatiu poetic” – ceea ce Anthony Smith numeste o zona de rezistenta culturala – unde putea fi aflat spiritul maghiar originar, neafectat de modernitate. Dat fiind ca secuii beneficiau de un loc aparte in mitologia maghiara, fiind veniti in Transilvania inainte de cucerirea maghiara, parea ca specificitatea maghiara se afla in viata primitiva a taranului secui.

         Aceasta retorica, de o aroma orientalista, a fost asumata de emergentele elite transilvanene si secuiesti, care au dezvoltat naratiunea proprie a puritatii rurale, vazuta drept o caracteristica a identitatii secuiesti. Acest discurs a fost folosit mai departe impotriva politicilor centralizatoare ale Budapestei si, dupa primul razboi mondial, ale Bucurestiului, pentru a pastra si intari autonomia institutionala a regiunii, remarcabil pastrata sub diverse forme pana in 1918. Primul autor secui care a construit constient o naratiune secuiasca in a sa A Székelyföld leírása [Descrierea Èšiuntului Secuiesc], conturand elemente ale specificitatii secuiesti, a fost Orbán Balázs. Similar, romancierul transilvanean Szabó DezsÅ‘, in lucrarea sa numita Az elsodort falú [Satul spulberat], s-a focusat asupra puritatii spiritului secuiesc. Tamási Áron in trilogia sa Ábel a creat veritabile locuri ale memoriei secuiesti mitologizand ceea ce a vazut ca fiind elemente specific locale, precum Muntii Hargita si Lacul Sfanta Ana. Castelele si ruinele din zona au fost descrise drept vestigii ale gloriei trecute, urmand sa aminteasca secuilor dupa 1918 de trecutul lor maghiar (mai bun). Pe langa elemente traditionale ale memoriei colective locale, aceste lucrari, imaginarul secuiesc conturat in ele, ca si insisi autorii acestora, o data cu debutul vietii politice a propriilor lor corpuri moarte (vezi lucrarea lui Verdery, The Political Lives of Dead Bodies, 1999), toate au ajuns sa reprezinte importante lieux de mémoire secuiesti in Romania post-socialista.

          Contextele politice fluctuante – de la Ungaria Mare la Romania Mare, comunista si post-comunista – au mentinut in viata astfel de naratiuni (desi ascunse pana in 1989), cu toata tacerea impusa de regimul comunist asupra memoriilor contrare celor oficiale. Totusi, Maria Bucur subliniaza, aceasta initiativa centrala spre uitare in ceea ce priveste memorii minoritare a fost eludata prin marcaje si practici „semi-private si semi-publice” in timpul comunismului. Minoritatile au creat monumente, memoriale in biserici si placi in sate unde puterea centrala avea acces limitat si unde propaganda oficiala, monolit era mai putin intrusiva. Dupa 1989, mai ales practica cultivarii de situri si rituri ale memoriei a devenit mult mai sonora si in mod deschis publica. in fapt, László Kürti argumenteaza, „ideologia statala socialista [...] a incercat sa omogenizeze statul national roman si, in schimb, a ajutat la emergenta fundamentalismului maghiar, regionalismului si identitatii transnationale”. in acest fel, Romania post-1989 a experimentat o explozie de pretentii maghiare pentru mai multe drepturi minoritare, inclusiv autonomie secuiasca.

        Luptandu-se pana in prezent impotriva discursurilor contestatoare ale apartenentei, impotriva Bucurestiului si a Budapestei, nationalistii secui reinvie si reincadreaza in public discursuri „secuizante” pre-comuniste. Adaptate continuu la conjuncturi politice schimbatoare, imaginarul secuiesc este imbogatit astazi cu noi elemente. Pe de-o parte, in contextul integrarii UE, acest imaginar a apropriat idei la moda referitoare la regionalism, descentralizare, autonomie locala, drepturile omului, multiculturalism si mediu, care tintesc la eludarea amenintatoarelor politici centralizatoare si nationalizatoare ale Bucurestiului. Pe de alta parte, in promovarea autonomiei secuiesti, se profita de ceea ce Benedict Anderson numeste „nationalismul de distanta lunga” al Budapestei, desi in mod precaut.

          intr-adevar, oricand au loc ceremonii pe taram secuiesc, cu scopul de a accentua identitatea locala – precum in timpul nereusitei reinhumari a lui NyirÅ‘ cand László Köver, presedintele Parlamentului maghiar, a luat si el parte la ritual – figuri publice din Ungaria se afla acolo pentru a sustine evenimentele. inca din timpul masurilor anti-minoritare din timpul national comunismul lui Nicolae Ceausescu, mai ales incepand cu anii 1980, oficialii din Budapesta vorbeau deschis in sprijinul minoritatii maghiare. Desi anterior formulate in termeni de drepturile omului, astfel de actiuni au devenit in mod deschis nationaliste dupa 1989. incepand cu 1990, primul ministru József Antall a deschis Határon Túli Magyarok Hivatala [Oficiul pentru maghiarii transfrontalieri], un departament de stat care are ca obiectiv sa faca legatura dintre statul maghiar si minoritatile maghiare; a inceput emiterea canalului Duna TV pentru a fi vizualizat de maghiari pe tot cuprinsul spatiului est central european; in timp ce el s-a declarat a fi prim-ministrul (in spirit) nu a 10 ci a 15 milioane de maghiari, incluzand comunitatile din diaspora (din perspectiva Budapestei) precum secuii; in sfarsit, in 2001 Parlamentul maghiar a aprobat asa-numitele „Legi ale statutului”, care prevedeau, similar asociatiei literare interbelice numite Népies Irodalmi Társaság, varii avantaje guvernamentale pentru o perioada limitata membrilor minoritatilor maghiare, mai ales fonduri pentru cultura si economie. Din perspectiva Budapestei, intr-o maniera asemanatoare celei din interbelic, natiunea maghiara a redevenit o comunitate etnoculturala care nu mai era identificata exclusiv cu nucleul statului national, dar care trebuia in orice caz protejata.

            Aceasta abordare transnationala a politicilor nationale a creat tensiuni serioase cu statele vecine, patrii a multor maghiari. Ca si in perioada post-primul razboi mondial, ea dejoaca politicile nationalizatoare ale statelor nationale limitrofe precum Romania. Ultima criza diplomatica mai serioasa abia a avut loc cu cateva luni in urma, cand presedintele partidului de extrema dreapta din Ungaria, Jobbik, a participat la deschiderea taberei de vara maghiare care a avut loc in Èšinutul Secuiesc. Ca si cum Romania abia ar fi incorporat Transilvania, Vona Gábor a declarat ca partidul sau va sustine autonomia secuiasca si anularea Tratatului de la Trianon chiar cu pretul unui conflict romano-maghiar, raporta Gandul. Declaratia, la randul ei, printr-o bizara contopire dintre Jobbik si statul si natiunea maghiare, a determinat presedintele Basescu sa afirme ca „Ungaria a devenit o sursa de instabilitate in regiune”, ca va restrictiona manifestatiile maghiare in zona si ca „Romania isi va asuma leadershipul punerii la punct a Ungariei”, cita MEDIAFAX. Mai mult, Jobbik a atras critici chiar si din partea UDMR – in ciuda faptului ca si acest partid sustine autonomia secuiasca – presedintele Húnor punctand ca astfel de extremisti dupa ce fac declaratii radicale „pleaca bine mersi din Romania, […] si tot noi ramanem acasa si trebuie sa rezolvam problemele noastre”, relata RFI.

         Cazul NyirÅ‘ ca si alte cultivari ale unor locuri ale memoriei secuiesti reveleaza mecanismul etnicizarii unui teritoriu prin imaginarea si utilizarea culturii si memoriei unui popor. Este parte a luptei pentru nationalizarea spatiului public in regiune, furnizand o expresie tangibila, materiala a culturii locale. De fapt, inca din perioada interbelica, in construirea minoritatii maghiare drept o comunitate inchegata, s-a accentuat importanta culturii in cultivarea specificitatii locale, inclusiv originalitatea secuiasca: Zsuzsanna Török sugereaza ca nationalismul cultural a devenit politica a construirii minoritatii secuiesti. Aici, datorita concentrarii si a istoricei inradacinari teritoriale a poporului secuiesc, etnicitatea este de asemenea puternic teritorializata. Acest trend continua si a castigat un impuls proaspat dupa 1989 in regiunea secuiasca. Situri si simboluri geografice si istorice ca si celebrari locale traditionale sunt vazute astazi drept parti integrale ale identitatii culturale secuiesti. Memoria, la randul ei, e privita ca fiind cruciala in perpetuarea acestor manifestari comunitare catre generatiile urmatoare.

          Fiindca memorii paralele celor oficiale, romanesti nu mai sunt puse sub tacere in spatiile publice din secuime precum in timpul comunismului (desi inca sunt contestate), construirea, reinvierea si popularizarea de locuri si rituri ale memoriei sustin discursul identitar din regiune. O identitate bine definita, la randul ei, poate fi cruciala in promovarea autonomiei regionale. Locuri si monumente care au legatura cu Razboiul de Independenta maghiar din 1848/1849, ca Piatra Nierges; natura secuiasca prin excelenta, mai ales simbolul pinului sau chiar padurea in sine; ceremonii religioase, mai cu seama faimosul pelerinaj in masa la Șumuleul Ciuc; morminte ale secuilor celebri, precum Órbán si Tamási; steagul secuiesc sau pur si simplu cantece ca Székely himnusz (interzis in comunism) – toate constituie lieux de mémoire si parti ale mecanimsului conectarii memoriei secuiesti cu teritoriul secuiesc. in mod obisnuit, in capitala Judetului Hargita, Miercurea Ciuc, unde atat primarul cat si presedintele consiliului judetean sunt promotori ferventi ai autonomiei secuiesti, celebrarile de 15 Martie releva ritualuri aproape inghetate in timp. in timp ce serbarea oficiala care are loc chiar langa piata centrala atrage audienta razleata, mai ales varstinca, aceasta este totusi caracterizata de fala corespunzatoare oricarei ceremonii de stat. Ca urmare a intonarii imnului maghiar, un grup de husari inalta steagul secuiesc, dupa care discursuri oficiale preced o slujba religioasa reunindu-i atat pe episcopul protestant cat si pe cel catolic care sfintesc steagul secuiesc.

         Nationalismul religios se dovedeste crucial dimensiunii mitice a legaturii dintre pamant si popor, in secuime. in linie cu lucrarea lui Verdery, The Political Lives of Dead Bodies, comemorarea secuilor morti e in mod particular importanta – dupa cum sugereaza si nereusita reinhumare a lui NyirÅ‘ – in sacralizarea revendicarilor politice in ceea ce priveste Èšinutul Secuiesc. Similar, „monumentele lui Órbán si Tamási sunt in mod egal incarcate cu sentimente nationaliste si anti-Romanesti. Ambele sunt adevarate locuri de pelerinaj nationalist cu aerul lor sacrosanct”, opineaza Kürti. in fapt, corpul lui Órbán a fost stramutat de patru ori in ultimii 100 de ani, sugerand importanta acestei intreprinderi a memoriei in zona, in a conecta in mod corespunzator stramosii cu teritoriul lor.

          Un alt exemplu pentru secuizarea geografiei prin ritualuri funebre este monumentul bataliei de la Siculeni, unde pe 7 ianuarie 1764 toti satenii au fost masacrati de trupe austriece. in afara de idea cultivarii memoriei secuilor morti, edificiul este si parte a nationalismului teritorial. Similar sfintirii steagurilor in spatii publice, adauga o dimensiune sacra dar si etnica teritoriului revendicat. Mai mult, popularitatea acestor locuri impreuna cu dimensiunea lor impresionanta si totusi locala faciliteaza identificarea exclusiva a secuilor cu aceste simboluri. Motive folclorice secuiesti au fost folosite in sculptarea monumentelor funerare ale lui Órbán si Tamási, trimitand in mod direct catre dimensiunea lor locala.

         Dupa cum sugereaza Brubaker, tintind sa impuna clivaje, nationalizarea spatiului public a fost un element cu deosebire important in europa centrala si de est, unde populatiile au trait amestecat timp de secole. Astfel, tentativele de secuizare de astazi cu privire la zonele Harghita si Ciuc sunt directionatemai ales impotriva statului nationalizator roman, privit ca fiind deosebit de amenintator, in vederea sublinierii diferentelor. Fiind un teritoriu caracterizat de apartenente contestate, tensiuni rezultate din incercarile de apropriere atat din partea reprezentantilor minoritatii cat si din partea celor ai majoritatii sunt parte a doua naratiuni nationaliste discordante. Aceste tensiuni au devenit parte a peisajlui post-socialist zilnic in Romania, constituind unul dintre subiectele favorite ale mass-mediei, aparent starnind sentimentele audientelor lor obisnuite.

         Fenomenul este in mod convingator exemplificat de scandalul steagului secuiesc, in curs de desfasurare. inca de la inceputul lui 2013, prefecturile judetelor Mures, Harghita si Covasna – care astazi constituie in mare revendicatul Èšinut Secuiesc – convoaca si dau in judecata in mod constant consilierii locali si primarii pentru arborarea steagului secuiesc pe cladirile oficiale. Titlurile din media referitoare la problema cultiva o teama crescanda ca spatiul public romanesc pierde ad litteram teren in Èšinutul Secuiesc: „Liviu Dragnea intampinat la Covasna cu steaguri secuiesti si mesaje pro-autonomie” (RTV.NET), „Drapel secuiesc de doi metri arborat in centrul municipiului Sfantu Gheorghe” (Realitatea.NET), „Drapelul secuiesc aprobat ca steag al judetului Hargita” (Antena3.ro).Politicieni romani de rang inalt se implica in scandal cu declaratii total negative la adresa initiativelor secuiesti, ceea ce sugereaza maniera in care evalueaza vederile electoratului lor cu privire la intelegerea ideilor de natiune si stat: adica „Romania romanilor”. intrebat daca Guvernul va legisla acte normative aproband arborarea steagului secuiesc, prim-ministrul Victor Ponta, citat de Romania Libera, a declarat: „Guvernul Romaniei, nu. Poate Guvernul Ungariei”. Din nou, nationalismul transfrontalier al Ungariei a avut darul de a radicaliza conflictul cand, din solidaritate cu initiativa secuiasca, Parlamentul maghiar de asemenea a arborat steagul secuiesc, determinandu-l pe ministrul de externe roman sa-l convoace pe ambasadorul maghiar pentru explicatii.

         in fapt, monopolul asupra reprezentarii memoriei are de asemenea o miza in aceste frictiuni. Din nou, in legatura cu steagul secuiesc, unul dintre cele mai populare ziare romanesti, Libertatea, informa:

         Etnicii maghiari care vor sa se rupa de Romania prin proclamarea autonomiei Èšinutului Secuiesc „au aruncat” in lupta lor pentru independenta un steag vechi de peste 400 de ani. in mod ironic, stindardul a fost inventat de Mihai Viteazul si a fost folosit in lupta de la Șelimbar, care a precedat… unirea tuturor romanilor!

           intr-un spirit similar, articolul refuta inclusiv paternitatea secuiasca asupra scrierii runice – un alt element al „sinelui” secuiesc:

        intr-un articol din anul 2010, sub titlul „Secuii au furat o scriere dacica”, Libertatea a demonstrat ca literele acelui alfabet ciudat nu sunt o inventie a secuilor, ci fac parte dintr-o scriere autohtona straveche, inrudita cu scrierea de la Tartaria, pe care secuii au „imptrumutat-o” de la romanii care traiau pe la anul 1.000 [sic] in curbura Carpatilor.

         Identitatea contestata a teritoriului, simbolurilor si chiar a poporului secuiesti este adanc inradacinata in dezbateri trecute si prezente pe identitatea nationala in sferele culturale maghiare si romane in general ca si in cele transilvanene si secuiesti in particular. Clar, trecuturile utilizabile sunt un element cheie in conectarea unui popor cu un teritoriu, in nationalizarea peisajelor si in aproprierea geografiei; de aici si mizele implicate in aceste dezbateri nesfarsite.

        inca din timpul teoriei imigrationiste a lui Robert Rösler, dezvoltata in Romänische Studiendin 1871, despre o posibila imigrare romaneasca in Transilvania abia dupa venirea maghiarilor, s-a desfasurat o batalie romano-maghiara pe istorie si geografie. Disputele au fost scurt puse sub tacere in prima parte a socialismului international. Un exemplu post-1989 concluziv il reprezinta scandalul despre publicarea unui manual de istorie secuiasca in 2012. in timp ce mediul academic romanesc a acuzat autorii de falsificarea deliberata a faptelor istorice ca mod de a disemina pretentii de autonomie secuiasca printre scolari, istorcii secui, evident, au aparat validitatea abordarii din lucrare. Un lector in istorie medievala romaneasca, Marius Diaconescu, de la Universitatea Bucuresti argumenta:

           Manualul de istorie a secuilor adresat elevilor din clasele VI-VII este evident un instrument de manipulare a adolescentilor de 12-14 ani. Se cultiva obsesia autonomiei, inteleasa de fapt ca autodeterminare si independenta. in plus, sunt prea dese fragmentele din care razbate sentimentul antiromanesc, atat prin afirmatii intentionat peiorative despre statutul de iobag al romanilor fata de cel de nobil al secuilor, cat mai ales prin legendele create si promovate despre abuzurile romanilor contra secuilor in secolul XX. 

         Remarcabil, aceasta dezbatere a avut loc in unele dintre cele mai populare publicatii romanesti, Historia si Adevarul, reveland potentialele largi audiente interesate de subiect.

          Controverse similare in legatura cu simboluri si posesia de teritoriu cu privire la regiunea secuiasca continua sa aibe loc si nu sunt in nici un caz obscure. De fapt, cu preconizata regionalizare si descentralizare dar si cu intrevazuta modificare a Constitutiei romane, astfel de tensiuni cresc si la fel si numarul actorilor si audientelor lor. Temandu-se de o inca reorganizare regionala care ar putea afecta ca si-n trecut integritatea Èšinutului Secuiesc, reprezentanti ai minoritatii maghiare profita astazi de vocabularul UE la moda, alaturi de motive retorice mai vechi. De partea cealalta a conflictului, anxietati romanesti fata de o potentiala cucerire maghiara a zonei exacerbeaza tensiunile locale transformandu-le in chestiuni nationale. Anul trecut, cand o eleva romanca a venit cu o bentita in culorile tricolorului romanesc pe cap la liceul majoritar secuiesc, Sándor KÅ‘rösi Csoma, in timpul sarbatorilor de 15 martie, conflictul starnit a devenit viral pe mass-media si pe retelele de socializare. De asemenea, Marsul Secuiesc din acel an a fost relatat pe larg de principalele outleturi media, cu descrieri detaliate si imagini cu referire la lungimea si organizarea procesiunii, inclusiv interviuri cu participanti, reprezentanti politici si lideri religiosi secui.

          Crearea post-socialista a unui spatiu de rezistenta culturala rezulta din relatia conflictuala dintre minoritatea nationala (sau mai degraba nationalizatoare, cum o numeste Zoltan Kántor) a secuilor, statul nationalizator roman si auto-proclamata patrie nationala externa a Ungariei. Diverse artefacte ale memoriei interiorizate drept secuiesti, de la carti la cantece si de la geografie la monumente, au fost utilizate de elitele secuiesti in incadrarea identitatii culturale regionale care, la randul ei, sustine revendicari locale pentru autonomie. Astfel, traditionalul rol de facere de mituri al elitelor intelectuale si politice e inca crucial in Romania post-comunista, in procesul construirii minoritatii. Asta nu inseamna ca fenomenul „indiferentei nationale”, recent studiat de Tara Zara, nu este prezent in secuime, ca toti secuii ar privi viata in termeni etnicizanti. De fapt, varietatea denominatiilor religioase ce caracterizeaza regiunea ca si dualismul rural/urban sugereaza o paleta de credinte si intelegeri despre „sine” mult mai diferentiata care se aplica secuilor obisnuiti. Dar in mod clar, sfera publica din Romania post-1989, dupa cum se reflecta in manifestatii locale si in mass-media, e dominata de dezbateri (adesea tensionate, totusi populare) in legatura cu viitorul Èšinutului Secuiesc. Dupa cum arata Brubaker, regiunea contestata a Transilvaniei, inclusiv zona secuiasca, este astazi incadrata de „un decor in care etnicitatea este foarte politizata la nivel local, de stat si inter-statal”.

 

Bibliografie

 

Brubaker, Rogers. Ethnicity without groups. Harvard: Harvard University Press, 2004.

Idem, Nationalism Reframed: Nationhood and the National Question in the New Europe. Cambridge: Cambridge University Press, 1996.

Kántor, Zoltán. “Nationalizing Minorities and Homeland Politics: The Case of the Hungarians in Romania.” in Nation-Building and Contested Identities: Romanian and Hungarian Case Studies, 249-274. Budapest: Regio, 2001.

Kürti, László. The Remote Borderland: Transylvania in the Hungarian Imagination. Albany: State University of New York Press, 2001.

Smith, Anthony.National Identity. Harmodsworlh: Penguin, 1991.

Török, Zsuzsanna. “Planning the National Minority: Strategies of the Journal Hitel in Romania, 1935-44.” Nationalism and Ethnic Politics, 2001: 57-74.           

Verdery, Katherine. The Political Lives of Dead Bodies: Reburial and Postsocialist Change. New York: Columbia University Press, 1999.

                                                                                            Petru Szedlacsek
                                                                                           cercetator independent

Ultimele noutati
Centenarul Marii Uniri si rolul minoritatilor nationale la dezvoltarea societatii romanesti
05.11.2018
Asociatia interetnica „ANIMA FORI” organizeaza, in data de 13.11.2018, la ora 13, in sala „N. Balcescu” a Palatului Parlamentului, conferinta „Centenarul Marii Uniri si rolul minoritatilor nationale la dezvoltarea societatii romanesti”. Evenimentul, organizat cu sprijinul Comisiei pentru cultura, arte, mijloace de informare in masa, se bucura de participarea Grupului parlamentar al minoritatilor nationale din Camera Deputatilor si vizeaza promovarea culturii si valorilor identitare prin care acestea au contribuit la dezvoltarea statului roman modern.
Citeste mai mult
Vezi toate articolele
Fii prieten pe Facebook