Articole

IN MEMORIAM ALEXANDRU GRAUR

IN MEMORIAM ALEXANDRU GRAUR

Dumitru Graur

Bucuresti, 31 martie 2014

 

Unul dintre marii carturari ai lingvisticii romanesti, academicianul Alexandru Graur (n. 9 iulie 1900, Botosani - d. 9 iulie 1988, Bucuresti) a marcat, timp de sase decenii, evolutia mai multor domenii de care s-a preocupat. La doar 19 ani ramane orfan de tata si se descurca singur, prin eforturi proprii, remarcandu-se ca un student de varf, atat la Bucuresti cat si la Paris, unde isi sustine si doctoratul. Munca, geniu si pasiune: toate acestea  i-au modelat personalitatea. La peste 25 de ani de la disparitia sa dintre noi, am stat de vorba, la ceasul amintirilor, cu fiul lui, cunoscutul jurnalist sportiv Dumitru Graur caruia ii multumim pentru aceste randuri... (Irina Airinei)

 

AMINTIRI DESPRE TATAL MEU

 

 

Propunerea de a scrie despre tatal meu a venit pe neasteptate. Cineva mi-a adus aminte ca s-a implinit deja un sfert de veac (dumnezeule!) de cind a plecat de linga noi si ca ar fi bine daca m-as apuca sa astern citeva rinduri in amintirea sa luminoasa. Cum era, ca tata, profesorul Alexandru Graur? – am fost imboldit; ce v-a povestit despre familia lui?; ce momente memorabile petrecute alaturi de el va puteti aminti?, si alte asemenea, ginduri si sentimente care cu prea mare greutate ar putea sa incapa intr-un simplu text.

Adevarul este ca m-am tot gindit in ultimii ani la o asemenea grea incercare, dar din nefericire am tot amanat, prins cu treburile zilnice ale vietii unui om care a trecut si el, iata, de varsta de 65 de ani. Dar, cu ce sa incep, ce sa scriu mai intai, cum sa domolesc avalansa de imagini amestecate care-mi inunda fruntea?

As putea, poate, sa incep de la miinile lui – mari, pufoase, frumos ingrijite, care-mi mangaiau crestetul in copilarie, mainile acelea pe care le vedeam apoi descantand ore in sir clapele masinii de scris, un „Remington” de care nu s-a despartit toata viata si pe care o pastrez inca spre amintire, aceeasi masina cu care am inceput, la randul meu, sa scriu, apasindu-i clapele, neindemanatic, cu degetele boante alunecind, parca, mereu pe alaturi. Miinile pe care le stringeam cand plecam undeva, impreuna, fie in parc, fie, mai tirziu, la munte si la mare – tare mult se mandrea cu progenitura pe care Cel de sus i-o adusese in preajma virstei de 47 de ani, rodul unei iubiri arzatoare, mistuitoare, cu mama mea, o bruneta focoasa cu 20 de ani mai tanara, care a indraznit sa-l smulga langa ea, schimbindu-i, din temelii, viata.

Sigur, amintirile mele nu pot reda acei ani teribili ai schimbarii de regim politic in care m-am nascut, abia mult mai tirziu am aflat ca ’947 a fost un an de seceta si foame, si n-a fost deloc usor nici pentru noi, noua familie creata in jurul plapandului copil teribil de blond si de frumusel. Eram prea mic ca sa inteleg ce se petrecea in jurul meu si prea necopt ca sa poata avea cineva incredere in a-mi spune cate ceva, dar tot mi-a ramas foarte, foarte bine intiparita in minte ziua mortii lui Stalin, era in martie ’53 si ochii mi-au vazut, spre stupoarea mea, oameni plangand pe strada si eu nu intelegeam deloc de ce plang, iar tata nu plangea deloc. Si i-am spus chiar asa: „Tata, a murit tovarasul Stalin si toata lumea plange!”, iar el s-a uitat nitel la mine, n-aveam nici sase anisori si, desi retinut, cum ii era firea, nu s-a putut abtine sa nu rosteasca, totusi, un simplu: „Ei, nu chiar toata lumea”...

   Ma jucam pe uriasul covor din biblioteca noii noastre case, ne mutasem, de acum, in Ana Ipatescu, fostul si actualul bulevard Catargiu si-l urmaream cum bate la masina, din cand in cand se ridica si venea spre mine, ca sa caute o carte in uriasa biblioteca si nu intelegeam niciodata cum facea ca gasea cartea pe care o cauta, atat de repede, de parca i-ar fi stiut locul dinainte, numai ca erau cateva mii acolo, tapetand toti peretii, cum se facea ca le stia pe toate, le rasfoia, cauta ceva care sa-i confirme, probabil, scrierile, sau pe care sa se poata baza in studiile sale savante, pe care eu, evident ca nu le pricepeam. Mutarea noastra in casa de pe Ana Ipatescu a fost o sansa,  asta tot mai tirziu am aflat-o, fiindca Valentin Lipatti (fratele lui Dinu Lipatti, exceptionalul pianist decedat prematur, dupa plecarea in strainatate) simtise mersul vremurilor si, fiindca vila era imensa, i-a spus textual tatalui meu, proaspat recasatorit: „Cauti o casa in care sa te muti, am auzit. Nu vreti sa veniti la mine?”, temindu-se, pe buna dreptate, ca, altfel, la apropiata nationalizare, comunistii vor trimite in vila sa numai vasnici reprezentanti ai muncitorilor si ai Securitatii. Nu-mi dau seama daca a incercat sa ma aduca pe drumul sau, ori daca a priceput repede ca nu-mi statea deloc mintea la carte si s-a impacat cu gandul ca aschia va sari departe de trunchi... Dar n-am sa uit niciodata cum incerca s-o linisteasca pe mama, coplesita de lipsa mea de apetit pentru studiul teoretic al scolii in care ma simteam incorsetat: „Lasa-l, spunea, sa faca in viata ce-i place lui”! Doamne, cat ar trebui sa-i fiu de recunoscator pentru asta, ca m-a lasat sa-mi gasesc singur drumul in viata, m-am apropiat de sport („baiatul asta nu are in cap decit o minge de fotbal!”, s-a plans, in gluma, unui apropiat) si, mai apoi, de ziaristica sportiva, ajungand a fi cunoscut si deseori respectat pentru munca mea. Eram, prin 2002, cred, director al cotidianului Gazeta sporturilor si al Diviziei Sport a companiei Intact, poate momentul cel mai inalt al carierei mele, cand l-am auzit pe batrinul ziarist Marius Popescu, care mi-a indrumat primii pasi in gazetarie, spunand ceva care m-a marcat: „Cat de mandru ar fi fost taica-tu, daca te-ar fi vazut azi!”.

Din pacate, tata nu mai era de multa vreme, iar uriasa diferenta de varsta care ne-a despartit m-a facut sa-l pierd parca tocmai cand aveam mai multa nevoie de el. Si astazi sunt momente in care mi-ar placea sa-l am aproape, sa-l pot intreba si sa-mi raspunda, cu vocea sa linistita, grava, profunda si limpede in acelasi timp. Sunt oameni cu care a lucrat si care mi-au spus ca, de la tatal meu, au primit nu numai cele mai pertinente indrumari profesionale, ci chiar „cele mai bune sfaturi de viata”. S-a stins, asadar, in 1988, pe 9 iulie, la exact 88 de ani, daca n-am tine seama de cele 13 zile in plus ale calendarului gregorian, dupa o viata lunga, plina, dar incheiata cu destule lipsuri si privatiuni. Deceptiile ultimilor ani l-au marcat, desi se straduia sa nu arate nimanui. Socialist convins prin educatie, devenit comunist din obligatie, a incheiat viata cu sufletul acrit de ororile ceausiste, pe care nu le putea intelege in nici un fel.

De fapt, tatal meu a fost unul dintre primii inscrisi in partidul comunist. Daca nu ma insel, cred ca a avut numarul 8 pe carnetul de  membru! Am spus, mai inainte, ca primise o serioasa educatie socialista, atat din familie, dar, mai ales, in anii studentiei pariziene. Ramas orfan de la virsta de 19 ani, a fost nevoit sa se intretina singur, dand meditatii elevilor mai mici. A terminat cu „Magna cum laude” École Pratique des Hautes Études la Paris si apoi Universitatea din Bucuresti si a devenit profesor la prestigiosul liceu „Gheorghe Sincai”. Evenimentele dramatice din anii Ì› 30, prigoana dezlantuita impotriva evreilor, l-au marcat. „Mie legionarii mi-au spart capul”, imi spunea, a cata oara si aveam sa am confirmarea abia dupa multe decenii, atunci cand unul dintre fostii sai elevi de la liceul „G. Lazar” mi-a marturisit ca el a fost dintre cei care l-au ridicat din Cismigiu pe profesorul Graur, caruia ii curgea sange pe fata, dupa atacul tinerilor legionari. Asa a ajuns, cred, tatal meu in Partidul Comunist si a crezut in visul utopic al comunismului biruitor, pana cand, cu durere in suflet, a fost obligat sa constate cat se inselase. „Cand am luat puterea,”- spunea despre primii ani ai democratiei populare,- „am crezut ca, in citiva ani, toti oamenii vor avea cate o masina”, l-am auzit, in adolescenta mea. Culmea este ca, la un moment dat, i s-a impus sa faca o cerere pentru a i se asigura o pozitie privilegiata la Policlinica „10”, rezervata, in special, nomenclaturii comuniste. Era, probabil, doar o formalitate, cererea ar fi fost aprobata pe loc. „N-am sa fac nici o cerere!”, l-am auzit vorbind, orgolios, simtindu-se jignit de trepadusii care-i cereau o legitimitate pe care el o obtinuse cu foarte multa vreme inainte, pe cind indivizii birocrati nici nu se nascusera probabil. 

Nu putea accepta nici stupefiantele taieri financiare ordonate de „tovarasa”, cea care i-a lasat pe toti academicienii (cei veritabili, nu cei pe puncte) fara indemnizatia lunara atat de necesara unui trai decent. „Este doar o rautate, spunea, statul nici macar nu castiga mare lucru din aceste taieri, sunt prea putine persoane care puteau beneficia de indemnizatie”. Asa ca a fost nevoit sa se multumeasca cu pensia lunara de 3.750 de lei, timp in care coloneii de militie aveau de la 5.000 in sus, ca sa nu mai vorbesc despre activistii de partid. Iar din banii aceia, chivernisiti numai el stia cum, lua cativa lei pentru a se duce, dimineata de dimineata, inca din zori, la coada la lapte pentru copiii mei, nepotii lui. Acolo il mai recunosteau oamenii si-l pofteau sa intre in fata, „e dom’ profesor, pe care-l ascultam la radio!”, dar nu intotdeauna se intampla asa.

Asta, cu radioul, e o poveste... Tatal meu a realizat, ani de zile, o emisiune la radio, „Limba noastra” se numea, extrem de ascultata. Primea, saptamanal, sute de scrisori si raspundea la cele mai interesante din ele cu vocea sa molcoma, cu intonatii grave, imposibil de confundat. Oamenii, pe atunci, erau avizi de invatatura limbii si, fara indoiala, tatal meu a avut contributia lui insemnata. Mi-aduc aminte (si nu numai eu!) ca, intr-o buna zi, provocat, probabil, de vreun ascultator „smecher”, care l-a intrebat „cum se spune corect: fund sau popou?”, tatal meu a rostit, pe postul national, fraza care i-a socat pe multi: „in popor exista cuvintul cur”! O tara intreaga a ramas atunci cu gura cascata, fiindca un asemenea curaj nu se mai pomenise pe la noi. Mai tirziu, cineva mi-a povestit o istorie grozava, observata chiar cu ochii lui. Se afla intr-o circiuma, undeva, pe la tara, zgomot mare de betivi si gura casca, iar, intr-un colt, un simplu difuzor, de nimeni bagat in seama. Pana in momentul in care unul, ceva mai rasarit, se ridica, brusc, in picioare si urla din toate puterile: „Taceti, baaaaa! Ca vorbeste Graur!!” Si s-a facut liniste, pe loc.                

Tot in acei ani groaznici ai deceniului noua s-a bucurat de primirea calduroasa, plina de respect si atentie, a comunitatii evreiesti. Pentru comunisti nu mai insemna nimic, devenise chiar deranjant prin personalitatea sa uriasa, iar rabinul Moses Rosen l-a atras, curtenitor si l-a pus in capul mesei, alaturi de el. in ce ma priveste, eu n-am fost decit o singura data, la sarbatorirea a 80 de ani de viata, pe care nimeni altcineva n-a tinut sa o celebreze. Festivitatea a fost mai curand una simpla, urmata de o masa la sediul Federatiei. Desi trist, asa cum il vedeam mai mereu in ultimii sai ani, tatal meu s-a bucurat si a primit cu demnitate darurile ce i se faceau.

Au trecut, asadar, mai bine de 25 de ani de cind nu mai este linga mine. il visez citeodata si as vrea sa-i mai simt mainile calde pe capul meu.

 

Prea repede, mult prea repede ai disparut din viata mea. As fi avut inca atatea lucruri sa te intreb. Dar iti multumesc, tata, pentru tot ce mi-ai dat!

 

 

 

 

 

 

Ultimele noutati
Centenarul Marii Uniri si rolul minoritatilor nationale la dezvoltarea societatii romanesti
05.11.2018
Asociatia interetnica „ANIMA FORI” organizeaza, in data de 13.11.2018, la ora 13, in sala „N. Balcescu” a Palatului Parlamentului, conferinta „Centenarul Marii Uniri si rolul minoritatilor nationale la dezvoltarea societatii romanesti”. Evenimentul, organizat cu sprijinul Comisiei pentru cultura, arte, mijloace de informare in masa, se bucura de participarea Grupului parlamentar al minoritatilor nationale din Camera Deputatilor si vizeaza promovarea culturii si valorilor identitare prin care acestea au contribuit la dezvoltarea statului roman modern.
Citeste mai mult
Vezi toate articolele
Fii prieten pe Facebook