Articole

Dimensiunea SEBASTIAN II

Fenomenal de tanar si vivace la cei 90 de ani ai sai, iubitul nostru profesor univ. dr. Paul Cornea ii face un portret emotionant scriitorului Mihail Sebastianin volumul "Ce a fost. Cum a fost. Paul Cornea de vorba cu Daniel Cristea-Enache" , Editura Polirom, 2014, din care citam, cu emotie :

„L‑am cunoscut pe Mihail Sebastian in circumstante dramatice si la o virsta ingrata. Aveam 18 ani, se instalase puterea legionara, fusesem izgonit din liceul in care invatasem, faceam – nu pentru prima data, dar intr‑un mod incomparabil mai drastic decit oricind inainte – experienta traumatizanta a excluderii. Aceeasi experienta amara o traversase si Sebastian, devenit profesorul meu de Romana in clasa a VIII‑a a unui liceu improvizat, unde conditia de «ghetto» trebuise asumata de la o zi la alta. in cazul sau, rana va fi fost (si dupa fragmentele de Jurnal pe care le cunosc a si fost) inca mai dureroasa. intrucit ma priveste, profund zdruncinat in sentimentul de a ma simti «acasa», dispuneam totusi de o prodigioasa masina de fabricat iluzii ; ea continua sa functioneze, in pofida sperantelor confiscate si avertismentelor lugubre. Sebastian traia, in schimb, cu luciditate si in toata duritatea sa implacabila, cosmarul scoaterii din joc: fusese nu doar eliminat dintr‑o redactie, ci expulzat din viata literara si supus interdictiei de semnatura, fara ca vreunul dintre prietenii sai apropiati sa‑si exprime public (sau sa‑si poata exprima public) protestul. Pe deasupra, am motive sa cred ca trebuie sa‑i fi fost extrem de neplacuta obligatia de a‑si cistiga piinea intr‑o cancelarie de scoala, unde multi colegi il priveau chioris din cauza scandalului prefetei la De doua mii de ani. Pentru mine si citiva dintre bunii mei prieteni, din pacate astazi disparuti, profesoratul lui Sebastian a constituit un mare noroc. Era cineva din afara nomenclatorului didactic, nu un dascal printre ceilalti, ci un actor important al scenei literare, o personalitate notorie si controversata, despre care in jurul meu se spunea, deopotriva, tot raul si tot binele. Stiam ca apartine unei generatii stralucite si productive, iesita de sub pulpana unui mentor charismatic. Ca pentru el literatura nu constituia o disciplina de predat, ci o ambianta de atelier, un spatiu de viata, invadind si irigind toate ariile contigue ale filozofiei, eseisticii sau eruditiei. Traiam pe‑atunci sub fascinatia cartilor, intr‑o continua prospectare de autori si itinerare spirituale. Cautam febril fara a sti prea bine ce, imi daruiam noptile unor lecturi indelungi si dezordonate. Citisem, se intelege, si De doua mii de ani, iar romanul ma tulburase adinc : drama naratorului nu era oare si drama mea ? Procesul identificarii e rapid in adolescenta, iar conditiile lecturii il favorizau enorm. N‑aveam de unde sti atunci ca Sebastian insusi (si nu naratorul interpus, cu statutul lui incert, de personaj fictiv ori semireal, in orice caz, degajat de responsabilitate epistemologica) ii scrisese lui Petru Comarnescu, la 12 august 1936, urmatoarele rinduri zguduitoare : «Copilaria mea – ca a tuturor celor din generatia mea – s‑a scurs sub semnul grijii si al dragostei de tara. Aveam 11 ani cind din capatul strazii Lucaci au aparut cei dintii ulani, calari, si am plins cind i‑am vazut. Am trait atmosfera aceea infrigurata cind fiecare veste despre un succes al nostru, al romanilor, era o sarbatoare si fiecare infringere, o umilinta si o deznadejde. De cite ori era – si este – vorba de Romania, inima imi bate la fel. De ce sa fiu eu considerat mai putin roman decit Misu Polihroniade, de pilda, si, ceea ce este si mai umilitor, sa mi se refuze chiar permisiunea de a avea un sentiment patriotic ?». Aceste intrebari nu erau oare si ale mele ? L‑am intimpinat pe Sebastian cu o imensa curiozitate si speranta : voiam sa stim, eram flaminzi de adevar si nu gaseam pe nimeni in jur care sa ne arate, cu deget de lumina, incotro trebuie s‑o apucam. Noul nostru profesor nu apartinea oamenilor care te cistiga de la primul contact. Era de statura potrivita, mai degraba marunt dupa etalonul manechinelor de azi. Fizionomia sa ginditoare, cu ochi adinci si buze senzuale, avea un aer copilaresc, reprimat parca de o incruntare nefireasca : se temea sa‑si dezvaluie lumea launtrica? Voia sa‑si cenzureze printr‑o severitate impusa spontaneitati pe care si le socotea vulnerabile ? Parea un puer senex, un tinar imbatrinit precoce, zidit nu atit din elanuri, cit din esecuri, alcatuit dintr‑un aliaj straniu de prospetime si oboseala, de sensibilitate haituita, dar tinuta in friu. N‑avea nimic dintr‑un invingator, caci ii lipseau aroganta si siguranta de sine, dar nici nu semana a invins : dincolo de anxietatea privirii frapa in chipul lui o tresarire incremenita de orgoliu, mindria incapatinata a unui neam batrin. Aseza intre el si ceilalti o distanta politicoasa, dar ferm pazita, incit mi‑au trebuit luni de zile de asediu si citeva vizite in casa pe care o locuia in strada Antim spre a sparge gheata. Mi‑e greu astazi sa dau o imagine exacta despre lectiile de literatura din clasa a VIII‑a (corespunzind cu a XII‑a din zilele noastre). A trecut mai bine de jumatate de secol, amintirile s‑au aburit, retin mai degraba impresia generala decit detaliile. Esential mi se pare sa arat ca orele cu Sebastian constituiau, intr‑un soi de contratimp ironic in raport cu masurile de represiune a caror victima eram, o veritabila laudatio a creativitatii romanesti, exemplificata, entuziast si convingator, pe texte ale autorilor reprezentativi. Evident plictisit de chitibusurile pedagogice (trecerea absentilor in catalog, verificarea temelor date acasa, «ascultarea» si punerea de note), profesorul capata aripi cind ajungea sa «explice» scriitori. Vorbea cu o pasiune retinuta, colocvial si nu oratoric, pe un ton calm, cautindu‑si cuvintele. Tinea enorm la proprietatea termenilor, o cerea celorlalti, cu atit mai mult si‑o impunea siesi. Avea formulari frapante, dar nota sa distinctiva cred ca rezida mai ales in claritatea luminoasa a expunerii, care facea plauzibile si explicite chestiunile cele mai complicate. Din cind in cind, ispitit de o idee ori furat de cine stie ce asociere incidentala, debitul sau capata ritm si culoare. Atunci clasa amutea ; de departe, ne parvenea zgomotul surd al orasului, timpul, suspendat, inceta sa mai existe, iar tacerea se umplea de ginduri si simtaminte, incit la capatul orei aveai senzatia ca te intorci dintr‑o lunga calatorie, transformat de cele vazute si traite. Ierarhiile de valoare instituite de Sebastian n‑aveau prea mult a face cu cele care dominau pe‑atunci scoala. in orice caz, profesorul se credea dator sa depaseasca programa. Spre marele nostru beneficiu, ne‑a familiarizat contactul cu valorile autentice ale literaturii interbelice: alaturi de Arghezi si Blaga, de Rebreanu si Sadoveanu, au intrat atunci in universul nostru spiritual Craii de Curtea Veche, poeziile lui Ion Barbu, romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, Patul lui Procust, Ultima noapte… si dramele lui Camil Petrescu. Metoda de lucru era simpla : trebuia sa citim textele, apoi le comentam in clasa pe baza de referate, alteori intr‑o convorbire libera. Concluziile lui Sebastian veneau la sfirsit, uneori sugrumate de clinchetul clopotelului, insa totdeauna limpezi si incisive. De obicei, ni se pareau atit de judicioase, incit aveau aerul ca rezulta din firea lucrurilor si nu ca reprezinta niste interpretari personale intre multele posibile. De‑abia cind ne regaseam singuri, departe de prestatia profesorului, incepeam sa surprindem partea inerenta de subiectivitate a punctelor sale de vedere. Dar ne era si atunci dificil sa ne desfacem de sub vraja lor. Tactica noastra consta in a‑l tine de vorba. Nu doar ca sa invatam, ci si ca sa‑l descoasem, caci stiam ca descinde din insusi centrul vietii literare, ca deci detine mii de cancanuri si detalii amuzante. Dar ne ciocneam in aceasta privinta de o rezistenta deliberata : nu facea niciodata aluzie la relatiile lui de prietenie ori de adversitate cu unul sau altul dintre confrati. Se straduia sa fie nepartinitor, sa dezvaluie ordinea ascunsa a sensurilor ca o structura obiectiva si necesara. Modelul acestei viziuni critice trimitea desigur la Lovinescu, al carui volum de Istorie a literaturii contemporane, din 1937, ni‑l recomandase, de altfel, insistent. Dar, spre deosebire de Lovinescu, pe care talentul portretistic si virtuozitatea stilistica il puneau uneori in conflict cu exigenta observatiei conforme, Sebastian parea a fi in stare sa se abstraga, sa se distanteze de implicatiile egotiste. Tinea sa ne convinga, in orice caz, ca justetea unei propozitii e mai importanta decit relevanta ei estetica. Alt lucru semnificativ : nu se erija intr‑un director de constiinta, nu voia sa ne impuna nimic; ne trata ca pe niste adulti responsabili. intr‑o masura gresea: eram inca putin deprinsi sa duelam logic, cintarind argumentele si motivindu‑ne parerile. imi spun adesea ca ar fi fost salutar sa aiba cu noi mai putine maniere. Daca uneori si‑ar fi permis sa transeze scurt ori sa ne zgiltiie cind o luam razna, ne‑ar fi crutat probabil de rataciri dureroase. il iritau poza, declamatia, ifosele. Ne invata sa nu ne jucam cu superlativele, sa supunem orice afirmatie unei verificari personale. Avea, de pilda, un suris mefient, ironic, ori de cite ori se confrunta cu un «plural al majestatii»: «noi stim ca…», «noi credem ca…». «Noi» – adica cine ? Socotea intolerabil sa ne atribuim complicitati obscure, sa conchidem sarind in galop peste premise, sa ne complacem in simplitatea voioasa a locului comun. Refuza misticismul sub orice infatisare, aparind prerogativele spiritului critic, dreptul suveran la interogatie si dubiu. Si, cu toate astea, unele lucruri ne siciiau la profesorul nostru. Cred azi ca rationalismul sau nu menaja un spatiu suficient de ambiguitate si umbra, ca anti‑romantismul si‑l manifesta uneori prea vorace (poate in spirit pedagogic si autocritic, fiindca isi dadea seama de propriu‑i sentimentalism latent). Oricum, echilibrul, reticenta, litota, ceea ce as numi, sperind sa nu fiu rau inteles, «complexul lui Alexandru cel Mic», nu rimau totdeauna cu starea de spirit a unor tineri naravasi, incapabili sa‑si controleze reactiile temperamentale si gata sa se razvrateasca pentru un fleac. Odata s‑a intimplat sa‑i ironizeze pe avangardisti, iar cineva dintre noi sa le ia apararea. Nu ca am fi avut o simpatie speciala pentru Voronca si comilitonii sai – nici nu prea stiam cine erau si ce scrisesera –, dar simplul fapt ca opera lor irita establishment‑ul critic ne punea in alarma. Desi contrariat de obiectiile noastre, mai mult mormaite decit argumentate, profesorul ne‑a propus o discutie, cu textele pe masa. Ne‑a dat timp sa ne pregatim si ne‑a trimis (pe Radu Albala si pe mine) la Sasa Pana, memoria vie, dar si arhiva nepretuita a avangarzii interbelice, spre a imprumuta reviste si carti. Cu generozitatea lui bine cunoscuta, Sasa Pana (care, de altfel, mentioneaza imprejurarea in amintirile sale) ne‑a pus la dispozitie tot ce doream si, bineinteles, multe altele pe deasupra. A urmat apoi o dezbatere, vie si furtunoasa, cu materialul in fata, incheiata cum se incheie mai toate dezbaterile critice din lumea asta («dincolo» sper sa fie altfel !): nimeni nu si‑a schimbat fundamental opinia, dar partile si‑au inteles reciproc mai bine punctele de vedere. Sebastian a distins intre rolul euristic, pozitiv, al avangarzii, fiindca refuza inghetarea limbajului poetic si, pe de alta parte, precaritatea estetica a multor opere, fabricate dupa un fel de retetar al deviantei, ca atare incercind sa‑si camufleze impostura. Teza lui era ca politica «rasparului» nu garanteaza calitatea, nici macar scaparea de stereotipie. Avea dreptate. Noi, pe de alta parte, am fost uimiti sa descoperim ca ceea ce aparasem intr‑un elan de razvratire juvenila se dovedea a fi un filon poetic productiv si larg reprezentat. Aveam si noi dreptatea noastra. Pastrez si astazi micul caiet dictando cu teza de romana pe trimestrul II al clasei a VIII‑a, proba palpabila a unui incident de care inca rosesc. Sebastian ne daduse un subiect liber, spre a ne incita la scris: «Poetul meu preferat». Fiindca simpatia speciala aratata mie de profesor ma facea sa‑mi atribui un spatiu de joc mai mare decit al colegilor mei, si impins de o stupida nevoie de provocare, am hotarit sa inversez chestiunea pusa, scriind despre «poetul meu detestat». Printr‑o alegere de circumstanta, guvernata de un capriciu pasager, nu de o intentie deliberata, m‑am fixat asupra lui I. Minulescu. Ma intreb si azi : de ce «tocmai» Minulescu ? Mi‑e greu sa explic: cel mai verosimil ar fi ca era vorba de un fel de «omorire a tatalui», intrucit versurile Romantelor pentru mai tirziu imi hranisera nostalgia departarilor si setea de descatusare in epoca despartirii de copilarie. Fapt e ca teza mea, inadecvata prin tema, fiindca raspundea unei intrebari neformulate, si indigesta prin argumentare, constituia, in termeni proprii, o obraznicie, iar ca test scolar, un esec, prin calitatea modesta a performarii. Sebastian a citit‑o cu neplacere si a adnotat‑o critic, ceea ce nu obisnuia sa faca. Mi‑a adresat atunci citeva cuvinte usturatoare, pe deplin meritate, reprosindu‑mi frivolitatea si suficienta. De curind, gratie excelentei editii de Publicistica a Corneliei Stefanescu, am aflat ca Sebastian insusi combatuse, in 1928, falsa reputatie a lui Minulescu, in replica la alegatia unei reviste franceze ca grandilocventul nostru simbolist ar fi nici mai mult, nici mai putin decit «seful spiritual» al tinerei generatii. Articolul lui Sebastian, scris cu o verva feroce (era, cum accepta toata lumea, un polemist de prima clasa), ma face sa inteleg peste ani ca ceea ce‑l deranjase, mai ales, la mine nu era atit gestul neconformist, cit, inainte de toate, lipsa de masura si stil. Cred ca indeosebi pe acest teren, al masurii, stilului si bunului‑gust, lectia lui Sebastian a fost de nepretuit in acea epoca de confuzie a valorilor si de devergondaj pasional. Reactionind impotriva tumefactiei lirice, a cliseelor abisale si a teribilismelor, dar si a acceptarii lenese a celor mai ieftine poncife, el pleda, cu curaj si fermitate, pentru o igiena severa a judecatii, exprimarii si comportamentului. Nu totdeauna atunci i‑am ascultat indemnurile. Si am avut de ce ma cai. Nu stiu cit de dramatice vor fi fost indoielile care‑l mistuiau pe Sebastian insusi (Jurnalul anuntat pentru un viitor apropiat ne va aduce probabil unele deslusiri). in orice caz, el ne‑a dat mereu senzatia ca acestea nu‑i afecteaza intru nimic increderea in ratiunea critica si in existenta unei ordini legitime a valorilor. in mod particular, in neuitatele intilniri din strada Antim mi‑a dezvaluit si alte lucruri : certitudinea ca Germania va pierde razboiul, ca societatea romaneasca isi va restabili intr‑o buna zi echilibrele vitale si sistemul democratic, admiratia, de recenta data, pentru civilizatia anglo‑saxona si valorile ei liberale (invata in acei ani engleza, il citea si‑l cita, cu bucuria regasirii unui izvor uitat, pe Shakespeare). Totusi, fundamental, poate si in mod corectiv fata de ingenuitatile mele, isi afirma apasat scepticismul, un scepticism sprijinit pe o experienta de deceptii personale si intemeiat pe o viziune dezabuzata asupra naturii omenesti. Nu credea ca intoleranta poate fi extirpata si ma avertiza impotriva inregimentarii ideologice, ceea ce, din pacate, nu eram pe‑atunci in stare sa inteleg.”

Ultimele noutati
Centenarul Marii Uniri si rolul minoritatilor nationale la dezvoltarea societatii romanesti
05.11.2018
Asociatia interetnica „ANIMA FORI” organizeaza, in data de 13.11.2018, la ora 13, in sala „N. Balcescu” a Palatului Parlamentului, conferinta „Centenarul Marii Uniri si rolul minoritatilor nationale la dezvoltarea societatii romanesti”. Evenimentul, organizat cu sprijinul Comisiei pentru cultura, arte, mijloace de informare in masa, se bucura de participarea Grupului parlamentar al minoritatilor nationale din Camera Deputatilor si vizeaza promovarea culturii si valorilor identitare prin care acestea au contribuit la dezvoltarea statului roman modern.
Citeste mai mult
Vezi toate articolele
Fii prieten pe Facebook